Atelier de jurnalism narativ pentru adolescenti (14-18 ani) – galerie foto, texte

 

Lector: Ana Maria Ciobanu

1. Iulia

Pe 29.05.1996 am venit pe lume; o mana de om, primul meu tipat fiind inceputul unei noi etape in viata parintilor mei, o perioada lipsita de liniste, dar plina de amintiri placute. Amintiri pe care, din pacate, eu nu le mai am. Amintiri care insa s-au pastrat de-a lungul timpului prin fotografii, filmulete si, cel mai important, s-au pastrat in sufletul parintilor si bunicilor.

La varsta de 3 ani am inceput sa merg la gradinita cu program prelungit. Prima mea zi de gradinita, spre deosebire de a altora, nu a fost marcata in mod deosebit decat de o scena pe care bunica mea mi-o spune mereu. Ajungand la gradinita, alaturi de ceilalti copii care plangeau implorandu-si parinti sa ramana sau sa-i duca acasa, eu, din spusele bunicii, am intrebat-o pe mama “Mami, sa pang..?”, iar raspunsul a fost “Dar ce tu esti fraiera sa plangi?”. Multe amintiri din gradinit nu prea am, dar stiu ca imi placea sa ma joc alaturi de ceilalti copii, iar mancarea de la pranz era cea mai buna, impreuna cu somnul de dupa-amiaza.

Bneinteles gradinita nu a durat pentru totdeauna, iar pe 15 septembrie 2003 am intrat pe portile Liceului Teoretic “Stefan Odobleja”, unde am facut primele doua clase primare. Dupa doi ani ne-am mutat de la bloc la casa, iar o data cu mutarea resedintei a venit si mutarea de la scoala. A patra saptamana de scoala din al treilea an de generala am inceput-o la Scoala Generala numarul 17 “Pia Bratianu”, unde am stat pana in clasa a opta. Timp de 5 ani de zile m-am distrat alaturi de colegii mei si am invatat cu ajutorul invatatoarei si profesorilor binevoitori.

Astfel ajungem in prezent, anul 2012, un an ce promite multe. Acum sunt in clasa a IX-a, la Colegiul National Gheorghe Lazar, in clasa 9B, alaturi de alti 28 de colegi de clasa, fiecare cu defectele si calitatile lui, fiecare dintre noi incercand sa se adapteze mediului de “colegiu national, si nu orice fel de colegiu national, ci Colegiul Nationa Gheorghe Lazar”, asa cum a tinut sa ne aminteasca domnul profesor de geografie, Barbulescu, in prima ora de geografie.
Daca am invatat ceva in acesti 15 ani de cand sunt, acel lucru ar fi ca viata are partile ei; si bune si rele, cele rele fiind obstacole ce trebuie depasite cu vointa, iar cele bune reprezentand rasplata pentru depasirea obstacolelor.

2. NumeRelevante – Irina Constantin

17. 2010. 135. Este evident faptul că suntem înconjurați de numere, unele mai semnificative ca altele. Chiar putem fi contactați și identificați pe baza unui șir de cifre scrise pe buletin sau prin intermediul altui număr, tastat pe telefonul mobil.

Pe lângă asta, putem fi și etichetați pe baza unui număr precum 1,58 m. Mereu am fost cea mai scundă persoană din clasă, grup sau familie, “aia mică și gălăgioasă”. La patru ani, i-am spart nasul unui coleg de grădiniță, încercând să-mi răzbun căciulița aruncată în zăpadă de către acesta. Așadar, pot spune că am fost un copil destul de energic și agitat.

“Numărul meu” este 31, ziua în care mama a primit vestea cea mare: născuse o fetiță, și nu un băiețel, așa cum fusese anunțată inițial. La fel de bine aș putea menționa și cifra trei, căci de atâtea ori mi-am complicat venirea pe lume, înfășurându-mi cordonul ombilical în jurul gâtului de trei ori.

Copilul zăpăcit ce nu putea sta liniștit mai mult de cinci minute, nici măcar în pântecele mamei, a ajuns la 17 ani. Acum, după un timp, cred că aș putea da sens oricărui număr. Saptisprezece ani, 10 probleme, 100 de prieteni, 1000 de trăiri.

O persoană specială, de la care am învățat totul: mama mea, doamna Mary, așa cum îi spune toată lumea, care mi-a suportat plânsetele și crizele, de când eram un pui de om și până în prezent. Doi îndrăgostiți naivi ce s-au pierdut pe drum. Trei prietene cele mai bune, împreună peste tot, de la vremurile în care ne petreceam zilele libere în părculețul din cartier, din Balta Albă, până acum. Patru ore de râs încontinuu pe plaja din Vama Veche, într-o noapte de august, pe care nu o voi uita prea curând. Cinci ani de prietenie cu Ana, persoana care m-a înțeles și încă mă înțelege cel mai bine. Șase luni în care m-am chinuit să învăț un solo, pe chitară. Iată deci cum fiecare cifră poate căpăta o semnificație! Chiar și unul dintre filmele mele preferate are ca temă numerele: The Number 23.

Pentru un străin, numărul 135 nu reprezintă mare lucru. Pentru mine însă este numărul la a cărui apariție tresar în fiecare dimineață, când văd autobuzul apropiindu-se de stație. Nota mea la matematică, fiind prima oră de curs de miercuri și joi, depinde de viteza cu care magicul 135 se deplasează. Venind vorba de nota la mate, aceea este o cifră pe care prefer să nu o menționez, dar care face parte, chiar și ea, din cine sunt eu. Trebuie să recunosc, niciodată nu am fost o persoană practică, realistă și rigidă. Mereu mi-a plăcut să visez, să îmi imaginez “cum ar fi dacă…”, să ascult o piesă chillout și să îmi las gândurile să curgă.

Așadar, cei șapte pitici din creierul meu se distrează permanent, totuși fiind cu ochii în patru și stând de șase, căci noi numere vor scrie povești despre viitor, acest viitor care va deveni, la rândul său, o amintire.

3. Cifrele vieţii mele – Maria Bucur

Maria Bucur este elevă la Colegiul Naţional Mihai Viteazu si editor la Teen Press

30 martie – ziua de naştere a lui Paul Verlaine, poet simbolist francez, despre care aveam să descopăr mai multe 17 ani mai târziu, într-o căutare frenetică de informaţii pentru ora de română. 30 martie – ziua de naştere a lui Celine Dion, a cărei voce aveam s-o descopăr 10 ani mai târziu, pe fundalul unui film care nu m-a impresionat cu nimic, spre deosebire de jumătate din populaţia globului. Dar în 1994, la maternitatea Bucur, aproape de strada Bucur, în Bucureşti, 30 martie a reprezentat o bucurie foarte mare în familia Bucur. Pe la 10 şi-un sfert dimineaţa, Maria şi-a făcut apariţia. Maria, ce trebuia să fie un Andrei, potrivit speranţelor tatălui, a devenit Andreea Maria, de 3300 de grame şi 52 de cm. (sau „cât o lingură“, după mărturiile bunicii), Miss Etajul I, după spusele asistentelor.

La 2 ani a trebuit să renunţ la atenţia familiei, de bună-voie sau nu, în favoarea unui nou membru al familiei. Speranţele tatălui au fost din nou spulberate când, pe 29 iulie 1996, în jur de ora 13, Ioana a deschis ochii şi-a privit nu această lume minunată, ci cele 3 neoane de pe tavanul sălii de naşteri din aceeaşi maternitate. I s-a dat nota 9 din 10, iar probabil aceleaşi asistente au admirat-o şi lăudat-o în faţa proaspătului tătic.

7 ani a reprezentat o vârstă a noutăţii pentru mine. La (aproape) 7 ani, verişorul meu m-a învăţat să citesc ceasul. Mă simţeam extrem de inteligentă. De fiecare dată când cineva menţiona ceva legat de timp, eu fugeam la ceasul atârnat pe perete şi strigam entuziasmată: „E două fără un douăzeci! Poţi să spui că-i fără un sfert, de fapt. Nuu, stai!“. Şi-mi ridicam mâna dreaptă şi-ncepeam să număr liniuţele rămase până la cifra 9, pictată cu negru pe cadran. „E două fără un sfert plus fără trei minute!“. Tot la 7 ani am învăţat să merg pe bicicletă. Am renunţat la roţile ajutătoare, montate mai mult pentru sora mea, şi, împinsî de bunica, am zburat, la propriu, în zare. Prima căzătură n-am luat-o decât după ce deja mă obişnuisem să pornesc, să iau curbe şi să frânez singură.

9,69 este media de admitere care m-a adus în liceul în care sunt azi. Aici am descoperit notele de la 3 la 10, însă timpul nu este pierdut – cele de 1 şi 2 pot apărea oricând! Cele aproape 3.000 de ore petrecute aici sunt cele mai pregnante amintiri din viaţa mea de 17 ani, dintre care în aproximativ 1.000 îmi rodeam unghiile, ca şi cum viaţa mea ar depinde de nota primită.

Anul trecut am descoperit Teen Press, o revistă de liceeni care apare gratuit în toate liceele. Cum toată lumea avea activităţi extraşcolare, eu am ales scrisul. După zeci de ore petrecute în faţa laptop-ului, cu degetele zbârnâind pe taste, cu un contract de voluntariat, pot spune că mi-am început o mini-carieră. Pe zi ce trece, avansez, sunt promovată, iar încrederea în sine creşte.

Apropiindu-mă rapid de 18 ani, o vârstă cel puţin simbolică pentru tineri, trag linie şi-mi dau seama că nu am trăit o viaţă palpitantă. N-am fost personaj principal, ci figurant. Cei 17 ani, aprox. 6.000 de zile, 145.500 de ore nu vor fi amintiţi în istorie. Nu se va ştii că Andreea Maria, care s-a născut cântărind 330 de grame şi având lungimea unei linguri, a ajuns pe Vârful Bucura, de 2500 de m, a făcut un traseu de 13 ore pentru a vizita şi rezervaţia din Retezat, a scris articole citite de sute de liceeni, a câştigat un concurs de poezie din Italia şi 250 de euro (primii ei bani), a lucrat 120 de ore pentru a primi 600 de lei, primul ei salariu şi a visat la cele mai mari absurdităţi 6.000 de zile, 24/24, 7/7.

4. Alina – scriu ca sa ma eliberez

Nu m-am intrebat niciodata “de ce scriu”. Pur si simplu o fac. Orice as scrie, de la compuneri la romana la articole sau orice fel de texte, simt ca ma relaxeaza. Niciodata nu am privit scrisul ca pe ceva greu, ca pe o corvoada. Nu mi s-a intamplat sa nu stiu cum sa scriu despre ceva, sa nu imi gasesc cuvintele sau sa simt ca nu e bine ce fac.

Cand trebuie sa scriu pe o anumita tema si incerc sa imi fac un plan in minte, ma cuprinde inevitabil disperarea. Am impresia ca nu sunt in stare sa sa scriu despre asa ceva, ca ideile nu se vor lega, ca ideile nu vor aparea. Totusi, cum pun mana pe pix sau tastatura, totul decurge de la sine. Greu mi se pare primul cuvant. Grea mi se pare prima propozitie, poate ultima. In rest, gandurile imi curg cursiv in scris si reusesc sa exprim de cele mai multe ori exact ce am in minte. Imi e mult mai usor sa explic ceva in scris decat in cuvinte. Suna cumva mai logic, mai natural.

Spuneam ca prima propozitie e intotdeauna cea mai grea. Pentru a ajunge la aceasta prima propozitie, am de cele mai multe ori nevoie de o anumita stare. Din fericire am descoperit deja formula de success: cateva melodii de la Pink Floyd, cateva versuri de Nichita Stanescu, betisoare parfumate, un ceai cald si-o ciocolata. Si de aici- nimic mai simplu. Partea rea e ca am devenit aproape “dependenta” de ritualul asta si daca sunt nevoita sa scriu ceva undeva departe de casa, aproape ca nu imi vine sa recunosc ca eu am scris asa ceva.

Unul dintre lucrurile pe care cred ca le fac gresit atunci cand scriu e ca nu verific niciodata la final. Sau daca verific, nu modific. Nu din orgoliu sau vreo impresie ca ce scriu e perfect, ci pur si simplu pentru ca nu reusesc sa parcurg cu atentie ceva ce am scris deja. Ca la matematica, atunci cand verfici o problema dupa eventualele greseli: daca nu te apuci sa recalculezi totul, sunt mici sansele sa gasesti greselile doar plimband privirea pe foaie.

De ce scriu? Scriu ca sa ma eliberez. Scriu ca sa evadez din realitate. Scriu pentru ca imi place zgomotul tastaturii. Scriu pentru ca imi place aspectul scrisului de mana pe foile de matematica. Scriu pentru ca e un mod util de a-mi petrece timpul. Scriu ca sa ajung mai bine la mine insami. Scriu ca sa transmit ceva pentru altii. Scriu pentru ca imi place sa scriu.

5. Irina cu “creierul pe foaie”

Nu m-am intrebat niciodata de ce imi place sa scriu. Pur si simplu o fac, chiar si in acest moment. De ce? In primul rand, pentru ca pot. Si daca pot, de ce nu? Daca incerc sa gasesc motive concrete, gandul imi zboara in zeci de parti diferite.

Scriu pentru mine si scriu si pentru mine cea de peste alti saptisprezece ani. Scrisul este o metoda eficienta pentru a-mi putea observa evolutia ca persoana, ca gandire si ca atitudine. Recitesc texte scrise de mine cu cativa ani in urma si imi dau seama ca o alta Irina era cea care umplea caiete cu cerneala. Eram altfel. Eram o copila naiva ce punea pe foaie orice idee razleata ce ii trecea prin mintea inca necoapta.

Poate ca, peste ceva timp, voi privi textele de acum si voi dori sa intru in pamant de rusine. Cu toate astea, prefer sa gasesc mai tarziu pagini pline de idei si ganduri, caci memoria de lunga durata nu este chiar punctul meu forte. Cum altfel as putea sa imi amintesc, la patruzeci de ani, ce idei revolutionare de schimbare a lumii aveam cand eram copil?

Cateodata imi este greu sa surprind perfect in cuvinte ceea ce gandesc si nu mi se pare ca am suficiente denumiri pentru tot felul de idei haotice. De multe ori imi pierd rabdarea, caci incerc din greu sa transpun ideile respective intr-un text inteles de ceilalt exact asa cum trebuie, fara interpretari gresite. Aceasta este partea grea in scris: fiecare isi inchipuie altceva, fiind dificil sa transmiti tuturor acelasi lucru, acelasi sentiment. Este greu, insa nu este imposibil, asa ca merita o incercare.

A scrie nu este doar o optiune, o simpla alegere de genul „scriu pentru ca ma plictisesc“. Cand ne exprimam in scris, ne punem inima si creierul pe foaie, loc in care vor ramane mici bucati din noi insine, din personalitatea si din sufletul nostru. Aceste fragmente din noi se vor transmite mai departe, poate dand de gandit si altora, caci fiecare dintre noi are o putere imensa, de care nu suntem tot timpul constienti: puterea de a crea ceva frumos cu ajutorul cuvintelor.

6. Victoria

Victoria s-a uitat la filmări de când era mică şi împreună cu mama ei a identificat data exactă la care a făcut primii paşi. Super fact checking

18.01.1996 – o zi insorita, cu multa zapada si soare, mama mea a plecat la spital deoarece trebuia sa nasca. La orele 15:30, la Spitalul Universitar Bucuresti, s-a nascut o fetita in greutate de 3,100kg si 52cm. Aceasta fetita eram eu, un bebelus rozaliu si blond. Eram un copil sanatos si cu multa pofta de mancare. Sunt al 2-lea copil din familie.Sora mea atunci avea 11 ani.

07.04.1996 – in aceasta zi am fost botezata cu numele de Cristina Victoria. Aceasta zi este de 2 ori speciala, odata pentru ca a fost ziua botezului meu, a 2 a oara deoarece era Sarbatoarea Floriilor in acel an. Nici acum nu am inteles de ce nu mi-au pus si un nume de floare.

21.10.1996 – primii mei pasi timizi prin sufrageria bunicii.

vara 1998 – am invatat sa inot in piscina, acesta devenind cel mai mare hobby al meu. Ador apa inca de cand m-am nascut, dovada vie sunt inregistrarile video in care apar ca fiind cea mai fericita atunci cand mi se facea baia de seara.

15.09.1999 – prima mea zi de gradinita. Paritii mei au fost uimiti ca eu am fost singurul copil care am ramas la gradinita fara sa plang,dimpotriva i-am trimis acasa. Tot aici am avut prima mea iubire, un coleg pe nume Marius, cel mai istet baiat din grupa mica.

15.09. 2003 – o zi ploioasa si racorasa de toamna, prima mea zi de scoala in clasa 1 la scoala generala numarul 79 din sectorul 4 din Bucuresti. Incepand din aceasta zi m-am mutat in Bucuresti, schimband atmosfera de vacanta din casa bunicii, cu apartamentul in care am locuit impreuna cu sora mea si perusul nostru albastru, pe nume Coco.

vara 2005 – am luat parte la cursurile de inot cu profesor impreuna cu vecinu meu Mihai care este de aceeasi varsta cu mine. Au fost 2 saptamani amuzante si relaxante la Complexul Sportiv Tineretului.
toamna 2005 – am avut primele mele lectii de dans modern si de societate.

15.09. 2009 – am lasat in urma scoala din Bucuresti, mutandu-ma la scoala numarul 1 din Peris, Judetul Ilfov, pentru a fi aproape de familia mea. Scoala numarul 79 la care invatasem pana atunci prin sistemul de invatamant actual, noul val de profesori slab pregatiti si colegii in cea mai mare parte a lor superficiali ca sa ma exprim elegant, nu mai meritau sacrificiul despartirii de parintii mei.

vara 2011 – sfarsitul clasei a 8- a si examenele de evaluare nationala au insemnat un nou inceput pentru mine. Spre mandria parintilor mei si a mea am obtinut nota 10 la examenul de matematica si nota 9,10 la examenul de limba romana, note care imi permiteau accesul la multe licee din Bucuresti. Am ales sa ma inscriu la Liceul teoretic Peris cu clasele 9-12, astfel incat sa economisesc timp. Acum plec spre scoala cu 10 minute inainte de inceperea scolii. Ca sa fi bine pregatit nu trebuie sa inveti la cele mai bune licee din Bucuresti, ci trebuie sa fi serios si poti sa inveti oriunde.

15.09.2011 – prima zi ca boboc de liceu, o zi calda de toamna, colegi noi, profesori noi, o noua eu, un viitor plin de amuzament.

18.01.2012 – 16 ani, am dreptul sa conduc autovehicule in S.U.A. insa cum nu locuiesc acolo mai am de asteptat cu nerabdare inca 2 anisori.

7. Maria Rusu – Autobiografie cu muuuulte numere

Mă numesc Rusu Maria. Am 12 ani deci m-am născut în anul 1999. Prima mea lecţie de balet a fost în anul 2004, când aveam încă 4 ani. Mi-a plăcut, așa că am decis să continui. Și acum mai fac balet. Nu îmi vine să cred ce repede au trecut 8 ani!

După 3 ani, m-am dus la școală pentru prima oară. Aveam 6 ani dar, născută pe 24.09 , am făcut 7 ani după două săptamâni. Acum sunt în clasa a-6-a A și am 17 colegi.

Mai am și un frate numit Andrei. El este născut pe 01.10.1995, ceea ce înseamnă că are 16 ani. Mama mea are 43 de ani iar ea este născuta pe 27.03.1968 iar tatăl meu are 42 de ani, născut pe 14.01.1970.

Am și o pisică numita Miți. Este un motan de fapt. Are 10 ani și este gras şi leneș. Noi l-am găsit pe stradă în anul 2002 alături de încă un motănel gri. I-am gasit în data de 16.04. Din nefericire, în anul 2005, când am fost la munte, pisica cea gri a fugit de acasă dar Miți a ramas.


Alte ateliere si evenimente cu Ana Maria Ciobanu

628997-bigthumbnail his_girl_friday_1

Atelier de jurnalism narativ pentru adolescenti (14-18 ani)

„Life itself is the most wonderful fairytale of all”....  [Citeste mai mult]
atelier de scriere creativa pentru copii

Atelier de scriere creativa pentru copii (9-12 ani)

Bucuria născocirii unei lumi cu personaje şi reguli...  [Citeste mai mult]

Dezvoltare personala - alte ateliere si evenimente

actorie_copii

Atelier practic de Teatru pentru copii (7-12 ani)

Pe parcursul celor sase intalniri ale atelierului ne...  [Citeste mai mult]
Shirley

Primii pasi in Actorie - Atelier pentru copii (4-6 ani)

Copiii sunt autentici, au puterea de a crede, iar imaginatia...  [Citeste mai mult]
cheerleader-yelling-into-megaphone

Curs de Vorbire in public - pentru adolescenţi (12-16 ani)

“Tare aş vrea să nu mă asculte azi profesoara”. De...  [Citeste mai mult]