Adriana Mocca – lector – despre forța jocului și a încrederii

 

articol si fotografie – preluate de pe site-ul www.copilul.ro

”Adriana Mocca este actrita, trainer si realizatoarea emisiunii “Cartile Seherezadei”. Crede cu tarie in forta jocului si a atitudinii pozitive, care ofera copiilor incredere in sine si le mentine vie curiozitatea. Va invit sa cadem impreuna sub vraja “cuvantului” si a cuvintelor Adrianei Mocca.

Copilul.ro: Adriana, ce relatie ai cu copiii? Prin prisma caror roluri sociale interactionezi cu ei si in ce fel?

Sunt matusa lui Matei. Asa ma numesc, cel putin, colegii nepotului meu, fiul surorii mele. Altfel, in calitate de actrita si trainer, sustin ateliere de teatru si lectura “Cartile Seherezadei” dupa titlul emisiunii culturale pe care o realizez, de luni pana vineri, la Radio Romania Cultural) cu copii intre 8-14 ani, prin Fundatia Calea Victoriei. Recent, am incheiat un modul similar de atelier la Centrul cultural “Ion Manu” din Otopeni.

Nu in ultimul rand, lucrez in cadrul proiectului european, coordonat de Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, I.L. Caragiale, Bucuresti – “Competente in comunicare, performanta in educatie”. Cred in necesitatea acestui proiect si in beneficiile lui pe termen lung in zona actului educational. Cu maxima luciditate observ deteriorarea invatamantului, incepand cu o curricula extrem de stufoasa si neadaptata la puterea de intelegere a copilului, pana la mesajele negative pe care le primesc elevii la ore (“nu sunteti capabili”, “sunteti tampiti”) sau, invers, la pierderea autoritatii pedagogice.

Sunt la curent cu programa scolara la limba si literatura romana. Si ma intreb care sunt obiectivele profesorului de romana cand formuleaza cerinte stupide intr-o splendida limba de lemn? Manualele sunt diferite ca abordare precum si ca selectie de texte literare studiate de la o editura la alta. Am cumparat manuale de la diverse edituri, de curiozitate.

Nu de putine ori greselile de editare ingreuneaza intelegerea, chiar atunci cand e vorba de edituri prestigioase. Se preda superficial, confuz, nu e timp pentru sedimentare, exercitiu. Gramatica de gimnaziu are notiuni de subtilitate inutile pentru bagajul de cunostinte pe care ar trebui sa-l aiba un absolvent al claselor V-VIII.

Invers, literatura, poezia sunt abordate plicticos si sumar…. Parca spre indepartarea copiilor de lectura. Nu inteleg de ce se plang profesorii sau parintii ca elevii nu citesc. Dar… nici profesorii nu prea mai citesc! Se vede din felul in care dicteaza la clasa diferite comentarii. Si, uneori, nici parintii nu mai au timp. Deci, copiii nu-i vad pe adulti citind, nu-i aud vorbind despre carti. In schimb, la televizor pot vedea persoane publice, in functii importante facand greseli gramaticale in direct.

Lectura, ca si igiena, tandretea sau alimentatia se invata cu model concret, nu imaginat. Copiii sunt somati cu lectura! Fireste ca devine corvoada. Nu sunt acompaniati de catre adulti. Noi traim sub papucul vizualului, al imaginii. “La inceput a fost Cuvantul” – a ramas doar o formulare poetico-religioasa, al carei continut s-a pierdut. Nu copiilor le revine sarcina de a resemnifica, ci adultilor. Dar, acestia sunt mai preocupati sa demonstreze cat sunt ei de inteligenti.

Am mai observat si ca atitudinea pedagogica se centreaza pe intrebarea capcana, pe vanarea greselii elevului. Profesorul s-a transformat intr-un fel de zbir, o Baba-Cloanta, un vrajitor malefic. Niciun ministru nu-si pune intrebarea ca, undeva e o abordare gresita a invatamantului, daca avem asemenea rezultate dezastruoase la bacalaureat?

Intr-o relatie, de orice tip ar fi ea, exista doi performeri. Prin asumarea responsabilitatii adultului si nu prin eterna aruncare a pisicii moarte in gradina celui mai vulnerabil, a copilului adica, s-ar putea repara ceva ce este fundamental gresit de multi ani. Sunt uimita de povestile pe care mi le spun copiii despre scoala, in cadrul atelierelor mele. Acolo se simt liberi si in siguranta, au timp sa-si puna intrebari, sa reflecteze, sa descopere cine sunt. Acestea sunt regulile “jocului” meu.

Cred cu tarie in forta jocului si a unei atitudini pozitive care sa ofere copiilor incredere in sine si sa le mentina vie curiozitatea. Si sper ca acei responsabili cu reforma invatamantului – de la programa pana la tipul de competente utile elevului (dar si ale profesorului) – se vor apuca de treaba urgent. Cred ca e nevoie de dezbateri publice si de o clara vointa politica pentru a se reforma aceasta zona extrem de importanta pentru viitorul unei tari. Iar profesorii vor intelege necesitatea schimbarii paradigmei lor de comunicare si abordare a predarii! Fiindca o mare parte din vina, dar si puterea de a schimba lucrurile se afla la noi, la adulti.

Copilul.ro: Care este cea mai draga amintire legata de copilaria ta?

O tin minte pe mama, calcand camasile scrobite ale tatii si recitandu-mi “Luceafarul”. Aveam, cred, vreo trei ani. Nu erau versuri ci, mai curand o melodie blanda, ca glasul ei. Primele poezii de la ea le-am invatat, asa cum m-a invatat sa citesc, cu mult inainte de a ajunge la scoala. Dar, e adevarat ca petreceam mult timp impreuna cu ea sau cu bunicii materni. Tata era mai ocupat si se deculpabiliza cumparandu-mi carti si ciocolata!

Copilul.ro: Cum te-ai raportat la parintii tai si cum s-au raportat ei la tine, in copilarie? Au fost niste parinti aspri sau niste parinti toleranti? Ce crezi ca au facut bine si ce au facut mai putin bine?

Tata, originar din Ardeal, avea un adevarat cult al respectului si politetii fata de oameni. Cred ca primele cuvinte invatate, dupa „mama” si „tata”, au fost „dumneavoastra” si „dumneata”. N-am simtit vreun fel de autoritate aspra, nu era cazul, dar nici excesiv de toleranti nu mi-i amintesc. Au reusit sa pastreze un just echilibru intre cele doua atitudini, totul fundamentat pe increderea acordata copiilor: ca sunt buni, ca pot invata, ca nu e nevoie de pedepse. Le datorez o mare parte din ceea ce sunt azi. N-aveau cum sa prevada schimbarea de lume, asa ca suntem deficitare la capitolul „tupeu” si eu si sora mea. Datorita lor, am crezut multa vreme ca nimic rau nu ni se poate intampla cata vreme muncim si ne vedem de treaba. Mai tarziu, am inteles amandoua ca nu e tocmai asa …. daca cel din fata ta nu functioneaza in acelasi sistem de valori. Mama a fost sustinatorul de nadejde in toate proiectele mele de viata. Iar eu m-am straduit sa n-o dezamagesc. Sa fie mandra de mine.

Copilul.ro: Iti amintesti cum primeau parintii deciziile tale? Le acceptau, discutati sau isi impuneau punctul de vedere?

N-am avut niciodata dorinte sau inclinatii care sa le dea bataie de cap. Deciziile mele artistice au fost privite cu uimire la inceput (n-avem artisti in familie) dar li s-a acordat incredere. Tata mi-a pus in vedere ca, daca nu intru la teatru din prima incercare, va trebui sa muncesc. Mi s-a parut cam dur atunci. Peste timp, atitudinea lui m-a ajutat. M-a facut sa devin independenta si sa inteleg ca pot sa ma descurc, in orice situatie de viata. Mama a fost de acord cu aproape tot ce am facut. Avea o intuitie exceptionala care ma avertiza de la primul pas (intr-o relatie profesionala ori personala) ca ar trebui sa fiu atenta. Acum, imi lipseste tare mult!

Copilul.ro: Ce rol a jucat scoala in cresterea, in evolutia ta ca om? A fost o obligatie, a fost „serviciul tau” – cum spun multe mame copiilor lor – sau a fost o dragoste? Acesta relatie pe care ai avut-o cu scoala a fost influentata de dascalii, de educatorii pe care i-ai avut?

La scoala am mers cu o curiozitate alimentata constant de mama. Pe urma, noi locuiam vis-a-vis de o scoala generala. Imi placea sa privesc copiii care treceau prin fata casei. imi doream sa fiu si eu cu ei. Odata, chiar m-am suit pe gard, ca sa-i privesc mai bine, vorba lupului din basm. si, am cazut… Urmarile au fost destul de traumatice, spital, copci, etc. As putea spune ca, dorindu-mi prea mult sa fiu eleva, m-am accidentat!

Cu drag mergeam la scoala. O singura data, in clasa a V-a, s-a trezit mama cu mine acasa, intr-o recreatie, zicand „eu nu ma mai duc la scoala, daca nu ma muta inapoi, la clasa mea”…. In urma unei decizii a directoarei, o parte dintre copiii buni din toate clasele a V-a fusesera repartizati la cea mai slaba clasa, in scopul de a ridica nivelul acesteia. N-am rezistat decat o saptamana. A fost si singura data cand s-a dus mama la diriginta, sa intervina pentru mine. Am avut profesori pe care i-am respectat, de unii mi-a fost teama iar pe altii i-am iubit. Pe doamna Ulieru – profesoara de romana exceptionala din gimnaziu– am adorat-o. Placerea lecturii o aveam deja, dar ea a protejat-o si a crescut-o cu rafinament si eleganta. Era un om liber, ludic, creativ si de o sensibilitate ascutita.

Copilul.ro: Cand si cum ai descoperit ceea ce vrei sa faci mai departe? Cum ai stiut ca este drumul cel bun? Ce anume din ceea ce au facut parintii tai, educatorii tai si ce anume din ceea ce ai facut singur, te-a ajutat sa iti descoperi pasiunile?

Nu cred ca am stiut ce vreau sa devin, dar stiam cu siguranta ce ma atragea. Era evident pentru toata lumea ca-mi placea sa citesc, sa dansez, sa cant, sa interpretez personaje, sa merg la teatru, la film. Usor, usor s-a conturat drumul.

Copilul.ro: Ce instrumente crezi ca ar fi cele mai potrivite pentru a-i ajuta pe copii sa descopere lumea si oportunitatile ei? Sa isi descopere pasiunile?

In primul rand, basmele… La varsta mica, povestile sunt instrumente formatoare ale notiunilor de bine si rau, prietenie, generozitate, blandete. Ii familiarizeaza pe copii cu anumite limite ale fiintei umane, pe care – uneori, nici adultii nu le prea recunosc. Vezi mitul „tineretii fara batranete” si disperarea omului de a pastra, cu pretul suferintei fizice sau al ridicolului absolut, aparenta tineretii…

Pe urma, e foarte importanta integrarea batranilor in viata copiilor. Bunicii, atunci cand exista, sunt depozitarii unei experiente pe care o pot preda nepotilor cu alt farmec si alt respect decat o pot face parintii. Acestia, la randul lor, ar trebui sa testeze orice aptitudine a copilului, oricat de mica ar fi ea. Sa deseneze, sa cante, sa joace teatru, sa demonteze aparate, orice le poate pune imaginatia si creativitatea in priza. Un copil sanatos este acela care pune intrebari, descopera lumea, se joaca, isi mai juleste genunchii… Poate ca gadgeturile video ar trebui sa apara mai tarziu in viata copilului, chiar daca tatal arde de nerabdare sa-i daruiasca unul.

Copilul.ro: Povestile, teatrul, filmele, televiziunea, calculatorul pot fi instrumente in educatia si in descoperirea pasiunilor copiilor? Care dintre aceste canale iti plac si care nu?

Exact in aceasta ordine sunt utile si le-am aplicat si noi, in familie. Mergem impreuna cu Matei la spectacole sau la filme, citim carti despre care discutam sau facem concursuri de poezii. Ne alegem texte, le interpretam, ne dam premii. Datorita acestui joc i-am recitit pe Arghezi, Nichita Stanescu, Blaga iar Matei i-a descoperit fara sa fie obligat. Cautam impreuna pe net informatii, muzica sau imagini. Nu i-a fost interzis accesul nici la televiziune nici la internet, dar supravegheat este. Folosite cu masura si adaptate la puterea de intelegere a copilului, toate instrumentele enumerate sunt benefice. Altfel, se pot intoarce impotriva lui. Personal, nu urmaresc decat filmele bune sau jurnalele culturale, de cativa ani deja. In restul timpului, televizorul e o mobila ideala pentru somnul pisicilor mele!

Copilul.ro: Ramanand la instumentele de educare clasice, ne-ar placea foarte tare sa ne spui care a fost cartea ta preferata in copilarie si care este cartea preferata acum. Ce au schimbat ele in felul tau de a vedea lumea, ce a fost si este diferit de la aceste carti incolo?

Fiecare carte nou citita devenea preferata pana la urmatoarea. Cu timpul, am devenit mai selectiva. De curand, am reluat „Jurnalul fericirii” al lui Steinhardt, o carte care m-a tulburat la prima lectura, acum aproape 20 de ani. „Minunata lume noua” a lui Huxley continua sa ma fascineze prin extraordinara forta de viziune a autorului. Sunt o norocoasa fiindca, datorita emisiunii mele, in care prezint zilnic un autor/o carte, ma desfat cu aproape tot ce apare. Citesc mult in zona psihologiei si a educatiei. Gusturile in materie de literatura au ramas oarecum clasice.

Copilul.ro: Exista o varsta la care putem spune ca educarea si educatia iau sfarsit? Care crezi ca este varsta cand se termina copilaria? Cand ar trebui sa ne consideram oameni mari, cand ar trebui sa nu ne mai uitam la desene animate, sa nu mai citim povesti, sa nu ne mai jucam?

Te osifici interior atunci cand consideri ca nu mai ai nimic de invatat de la nimeni. Educatia se incheie, probabil, undeva prin adolescenta. Formarea continua …. fericita pana la adanci batraneti!

Nu vreau sa apelez la citate cliseu, dar, prea multa seriozitate duce la maladii ale spiritului. Eu incerc din rasputeri sa raman macar pe sfert Adriana mica din fotografiile alb-negru. si, sunt sigura ca din acel sfert imi extrag puterea sa merg mai departe!

Copilul.ro: Multumim!”